FIII VALHALLEI

FIII VALHALLEI

Dragii mei,

Pentru a putea intelege corect mesajul acestui articol este necesar sa fie parcurse alte doua articole mai vechi, iar linkurile care conduc catre acestea sunt cele de mai jos:

http://tristar77.blogspot.com/2017/12/cu-milioane-de-ani-in-urma.html

http://tristar77.blogspot.com/2018/03/e-ziua-ta-mama.html

In plus fata de cele scrise acolo sunt si la aceasta ora multe intrebari ramase fara raspuns. Dar le vom afla. Cat de curand …

Exista in lume multe informatii ciuntite, in sensul ca lipsesc parti din ele. Lipsa aceasta se manifesta fie pentru ca este pusa o intentie in acest sens, fie pentru ca nu se poate accesa pur si simplu respectiva informatie, in totalitate, la acel moment. Nu facem aici referire la informatii mincinoase, ci la informatii adevarate care nu sunt intregi. Acest adevar ciuntit poate genera insa doua feluri de efecte: construirea unei imagini adevarate dar din care ceva lipseste si construirea unei imagini complet false. Haideti sa facem o sumara analiza pe ceva venind din lucrarile domnului cu pseudonimul Radu Cinamar. Dansul spune ca este unul, altii declara ca ar fi mai multe persoane in spatele acestui nume. Pentru noi cititorii nu conteaza prea tare acest aspect.

In primul volum al scrierilor dansului a furnizat informatia legata de galeria din Muntii Bucegi (din Carpatii Romanesti), din care pleaca trei tuneluri subterane, chiar interdimensionale. Daca in loc de trei ar exista, sa spunem, cinci, si nu ar fi permisiune ca oamenii de rand sa afle despre celelalte doua, asta nu inseamna ca informatia legata de primele trei ar fi una falsa. Ar fi o imagine adevarata care nu este intreaga. Insa in ultimul volum al dansului intitulat “Geneza uitata” se relateaza cum s-a format omul din niste primate si cum a evoluat ADN-ul sau cu ajutorul extraterestrilor, numind aceasta geneza. Nu, nu!!! Aceasta nu este geneza omului!!! Mai bine s-ar fi intitulat cartea “Istorii uitate”.

Imi pare rau ca trebuie sa fac aceasta apreciere. Este departe de mine gandul de a judeca pe cineva. Problema este ca lipseste o cantitate mare de informatie ce are legatura cu o perioada ce se situeaza mult inaintea perioadei ce este tratata in carte. Dar respectiva lipsa creeaza de aceasta data o imagine complet falsa, adica aceea ca omul se trage din maimuta. Ce mai conteaza care au fost instrumentele prin care a evoluat ADN-ul lui?

Cum ramane insa cu afirmatia ca fiinta numita OM a fost creata dupa Chipul si Asemanarea lui Dumnezeu? Am mai vorbit si in alte randuri despre acest lucru. Chip inseamna infatisare dar Asemanare inseamna sa poti ca Dumnezeu, sa gandesti ca Dumnezeu, sa iubesti ca Dumnezeu si multe alte virtuti. Pai daca noi la ora asta nu il putem manifesta pe Dumnezeu in acest fel, cand am ajuns cu ADN-ul la un anumit grad de complexitate, atunci cum puteam fi dupa Asemanarea Sa cu un ADN de primate?

Dragii mei, uitati cum vad eu toata povestea: a existat pe aceasta planeta o Civilizatie Primordiala. Erau intrupate in ea numai Spirite Fiu si Fiice de Dumnezeu, sau poate chiar niste manifestari ale Tatalui Insusi, Oameni facuti dupa Chipul si Asemanrea lui Dumnezeu. Aceste Spirite sunt revenite in trup acum, pe Pamant, si au tot revenit in toate timpurile, incercand mereu sa readuca Pamantul la ceea ce ele STIU ca a fost candva, demult. Intrebarea la care nu am raspuns nu este daca a existat sau nu aceasta civilizatie. Ca a existat nu am niciun dubiu. Anumite cercuri oculte o stiu pe aceasta ca fiind rasa regala, speciala din punctul de vedere al naturii Spiritelor din care ea provine. Am putut accesa informatia ca acei oameni primordiali aveau un ADN format din 32 de catene, deoarece deja s-au inceput lucrari avand legatura cu recuperarea ADN-ului pierdut. Noi stim despre 2 catene in fizic sau despre 3, luandu-se in considerare felul in care s-au nascut unii copii in ultimii ani, cu 3 catene, si ajungem ca in plan energetic sa putem avea active pana la 12 catene. Dar restul de 20 unde au disparut? Voi reveni cu raspunsul la aceasta intrebare peste cateva paragrafe.

Am scris in articolele catre care am facut trimitere prin linkurile de mai sus ca in urma cu aproximativ 888.000 ani, planeta din galaxia Mama, numita Valhalla, este teleportata in Caleea Lactee si devine planeta Pamant. Au existat diferite momente temporale cand pe Valhalla au venit civilizatiile de pe planetele OM, ASIA si MU, pe care acum le regasim in asezarile intraterestre numite Agartha, Shambala si Puzotoxtk. Le-am insiruit exact in ordinea venirii lor.  Numele ce dainuieste si astazi la noi la romani de “Valahia”, aminteste practic de aceste radacini stravechi. Intrebarile mele neelucidate ar fi urmatoarele:

·  Cand Civilizatia Om (Agartha) a venit pe Valhalla a gasit aici Civilizatia Primordiala sau nu?

·   Daca nu, atunci au format ei Civilizatia Primordiala la care mai tarziu s-au adaugat celelalte doua? Sa nu uitam ca Mantuitorul se numea pe Sine Fiul Omului sau Fiul lui David, iar dupa cum am scris, agatharsii au legatura la origini si cu cuvantul OM, dar si cu Steaua lui David.

·  Daca da, inseamna ca vorbim despre patru civilizatii. Oare au egalat vreodata celelate trei capacitatile si ADN-ul valhallienilor?

·     In ipoteza ca au fost patru, civilizatia primordiala a fost creata la un moment mai tarziu decat celelate trei, obtinandu-se o specie umana imbunatatita, sau a fost invers?

·     Oare n-am putea lua in calcul si ipoteza ca agatharsii nu au venit pe planeta Valhalla ci s-au teleportat cu planeta Om cu tot din galaxia lor, numindu-se apoi Valhalla? Cu alte cuvinte, sa mai fi existat o teleportare a planetei noastre?

·     Cand s-a facut teleportarea de acum 888.000 de ani in urma s-a intamplat asta cu toate patru civilizatiile sau au ramas in teleportare doar primordialii iar ceilalti au plecat prin alte parti revenind pe Pamantul din Calea Lactee dupa niste sute de mii de ani?

Vedeti cat de multe intrebari se ridica, ale caror raspunsuri se doresc lamurite? Si sunt numai cateva dintre ele.

Este cert insa ca in acel proces de teleportare de acum 888.000 de ani s-a intamplat ceva foarte rau. Este ca si cum ei au intrat in spatiul de teleportare cu 32 de catene si au iesit cu 12 sau poate cu si mai putin de atat, ajungand intr-un final ca niste primate. Sau poate ca nu au mai iesit deloc. Poate ca a iesit doar planeta cu plantele si animalele de pe ea. Sau poate ca unii au iesit ca niste primate, iar altii nu au mai ajuns in Calea Lactee. Nu se poate sti acum acest lucru.

Cred ca Spiritele respectivilor stiind ce s-a intamplat, au revenit ulterior in trup pe multe alte planete si s-au perindat pe la diferite civilizatii extraterestre ce aveau tehnologii avansate, astfel incat prin ele, sa se poata reconstrui rasa primordiala de pe Pamant. Un Spirit se poate intrupa pe ce planeta doreste si cand doreste. Personal, sunt consecventa in teoria ca Spiritul este cel ce se manifesta in trup de cate ori este nevoie, fiecare intrupare avand cate un Suflet ce vine tot din Esenta Spiritului si nu Sufletele se reintrupeaza.  Orice Suflet al unei fiinte intrupate isi urmeaza drumul inapoi catre Casa, aceasta Casa fiind reprezentata de Spiritul din care El a plecat. Orice Spirit se vede cu miriade de scantei ce vin catre El spre a se reincorpora la un moment dat, fiind acestea Suflete din manifestari si manifestari ale acelui Spirit, din diferite spatii, diferite dimensiuni si diferite timpuri. Domnul Radu Cinamar vorbeste in ultima carte a dansului despre extraterestrul siriusian Tenekau ce a avut un mare aport in dezvoltarea ADN-ului primatelor. Am simtit-o cu tot sufletul ca pe o informatie adevarata numai ca as completa cu credinta ca Tenekau venea dintr-un Spirit Fiu de Dumnezeu, care candva, demult, a fost intrupat si pe Valhalla. Acela putea fi motivul compatibilitatii dintre ADN-ul sau si ADN-ul primatelor, constatare uluitoare pentru el, dupa cum este scris in carte. Iar ca el au fost multi altii care incetul cu incetul au readus ADN-ul macar la structura cu 12 catene energetice, pe care o stim astazi.

Cine a facut blocarea in spatiul de teleportare? Ajungem aici la o informatie gasita la un moment dat. A fost facuta de catre Vrajitorul suprem, cel ce a generat Blestemul suprem sau Blestemul sarpelui. In mod evident a existat curiozitatea definirii acestor termeni. Cine este Vrajitorul Suprem? Este de fapt un vrajitor colectiv iar el a inclus toti vrajitori de varf din intreaga Creatie, de la un anumit nivel de putere in sus. Am povestit intr-un articol de la inceputul anului despre varful varfului acestui vrajitor. Prin anihilarea acestuia ce a avut loc in 5 ianuarie 2019 s-a trecut la urmatorul, un pic mai jos decat el ca si nivel de putere, si s-a urmat acest traseu pana cand in noaptea Sarbatorii de Paste Ortodox s-a anihilat ultimul vrajitor component al Vrajitorului suprem. A fost perceput acest eveniment de mai multi ce au capacitati extrasenzoriale, ca pe o inviere a ADN-ului. Daca inainte de el inca se vedea simbolic in astral un ADN negru, culcat la pamant, cu mai multe intreruperi intre clepsidre, dupa anihilarea lui, s-a ridicat ADN-ul in pozitie verticala, a devenit alb stralucitor, dar pe ici pe colo inca se mai vedeau cateva intreruperi. Nu era deci o forma complet reparata, insa a fost un mare salt. Blestemul suprem consta in aceasta aparenta stergere a catenelor ADN-ului Omului Primordial. Daca in sute de mii de ani, s-a desfasurat alene un proces de refacere macar a 12 catene la nivel energetic, cu restul de 20 abia in urma cu cateva zile au inceput a veni semne de Sus ca a sosit timpul desfasurarii lucrarilor. In timpul teleportarii, materia se transforma in unda si se retransforma in materie cand iese din acel spatiu. Daca nu mai iese, materia care a intrat in spatiu si s-a transformat in unda, ramane cumva blocata acolo sub forma de unda. Asta s-a intamplat si cu Primordialii. Daca ei au iesit ciuntiti sau nu au mai iesit deloc, inseamna ca au ramas blocati in spatiul de teleportare si s-a intamplat asta printr-o actiune de interferenta a procesului de catre Vrajitorul suprem, care a facut si captivitatea bioundelor in niste spatii inchise, inaccesibile. Acesta este motivul pentru care Akasha Civilizatiei Primordiale nu poate fi accesata pentru ca intreaga informatie este inscrisa in ADN-ul blocat in spatiul de teleportare. Iar cum unda este reprezentata simbolistic printr-o sinusoida foarte asemanatoare cu forma unduitoare a mersului unui sarpe, putem numi acest blestem si Blestemul sarpelui sau Blestemul undei.

Lucrarile energetice au in vizor scoaterea de acolo a tot ce este captiv si in mare parte este rezolvata povestea la ora asta. Iar cand vom putea accesa in totalitate acea Akasha, vom gasi si raspunsuri clare la toate intrebarile de mai sus.

Exista mai multi care sustin o teorie asemanatoare cu ceea ce eu am primit din Ceruri la nivel de informatie, insa imi aplec atentia in mod deosebit asupra lucrarii domnului Vladimir Megre, alcatuita din 10 volume, ce sunt reunite toate sub numele de “Cedrii sunatori ai Rusiei”.

Sunt multi cei ce stiu despre aceste carti dar sunt si mai multi cei ce nu au auzit de ele pana in prezent. Daca doriti sa va conectati sufletele la un altfel de lume ce se afla la un pol opus fata de aceasta in care traieste acum majoritatea umanitatii, va recomand din toata inima parcurgerea acestei lucrari. Este de mare folos, deoarece pentru orice cititor se genereaza o transformare radicala spre bine a modului in care intelege sa isi traiasca si sa aprecieze viata.

Personajul principal este Anastasia care traieste cu adevarat si in ziua de astazi in taigaua siberiana. Dar nu intr-o casa ci intr-un barlog si nu se hraneste decat cu fructe si seminte pe care pamantul le ofera in mod natural. Animale salbatice precum ursul, lupul, vulpea o slujesc pe Anastasia cu mare responsabilitate. Autorul cartilor, domnul Vladimir Megre, ajunge printr-un context de imprejurari relatat in primul volum sa o cunoasca pe Anastasia. Intre cei doi se leaga o relatie cu totul speciala iar viziunea lui asupra vietii este complet transformata datorita ei. Cartile au fost scrise la cererea Anastasiei, pentru ca ea stie ca ele sunt parte importanta din instrumentul de trezire si transformare a umanitatii, prin mutarea de pe drumul gresit pe care merge, care s-a dovedit pentru mai multe civilizatii ce s-au perindat pe Pamant ca intr-un final conduce la pieire. Anastasia cunoaste despre toate ale lumii noastre prin accesarea Akashei, desi nu le-a vazut in plan fizic. Ea este cea care stie pur si simplu de existenta Civilizatiei Primordiale si spune ca Akasha acestei civilizatii parca a fost stearsa de cineva, poate chiar de ei. Considera ca nu exista fiinta in Univers care sa poata egala fiinta numita OM si ca nu exista putere mai mare in Univers decat Puterea Gandului Omului. Dar aceasta putere nu se poate manifesta decat intr-o stare de perfect echilibru, iar acest echilibru este puternic afectat la aceasta ora, tocmai pentru ca aceasta putere sa nu se poata manifesta.

Insasi manifestarea Domnului nostru Iisus Hristos pe aceasta planeta dovedeste importanta fiintei numita Om. Daca Omul ar fi doar o fiinta evoluata din maimuta, de ce ar fi venit in manifestare insusi Creatorul acestui univers local, pe aceasta planeta infima? Si nu numai ca a venit in manifestare dar si-a dat si viata pentru rascumpararea Omului de la intuneric.

Unii actioneaza pe readucerea acestui echilibru, ei cunoscand secretul renasterii fiintei numite Om asa cum a fost la nivel primordial, iar altii pe stricarea lui, nedorind catusi de putin ca acest lucru sa se intample, pentru ca si-ar pierde asa-zisa putere. Ceea ce multi nu stiu si ni s-a aratat in aceste zile, este ca Tatal are un plan super-intelept. El nu conduce evenimentele doar spre renasterea Omului primordial, ci are in vizor sa instaleze astfel de capacitati si altor civilizatii, cu conditia ca ele sa serveasca Viata si Iubirea. Multe civilizatii au cautat sa egaleze capacitatile Omului primordial prin tot soiul de inginerii genetice. O mai fac si astazi. Acest lucru a generat dezvoltarea unor tehnologii fabuloase care in mod periodic au condus spre autodistrugere si spre cadere in intuneric. Am credinta ca nu numai pe Pamant s-au succedat mai multe civilizatii. A existat pe multe alte planete acest fenomen.

Anastasia si Vladimir au impreuna doi copii, un baiat si o fata. Ei poarta aceleasi nume ca si parintii lor. In volumul 10, Vladimir senior o roaga pe Anastasia sa ii povesteasca cate ceva dintr-o viata anterioara a fetitei lor. Anastasia relateaza o poveste absolut tulburatoare despre o viata a micutei Anastasia, care in acea existenta purta numele de Anasta. Era pe vremea inceputului unei ere glaciare, pe cand existau mamuti. Tribul in care se nascuse Anasta era condus de bunicul ei pe nume Vud. Stiind ca se apropie glaciatiunea, el a luat decizia ca tribul sa migreze catre zone mai calde, pentru a se putea salva. Dupa ce au parcurs o bucata de drum, Anasta il intreaba pe bunicul ei de ce toti au ales sa plece si nimeni nu s-a gandit cum ar putea face sa se opuna inaintarii ghetarului peste tinuturile lor? Ea, in varsta de doar 6-7 ani, i-a spus bunicului ca nu vrea sa isi paraseasca Leaganul natal si de aceea ii cere permisiunea sa se intoarca, poate gaseste o solutie. Bunicul cugeta si parca simtind importanta misiunii ce ii revenea Anastei, ii permite sa se intoarca desi stia ca era posibil ca ei sa nu se mai revada vreodata in acea viata, dar insotita de bunii ei prieteni, mamutul Dan si Pisicuta.

Iar acum nu mai pot povesti mai departe ci voi relata pasaje exact asa cum sunt ele in carte. Imi cer iertare fata de autor sau fata de reprezentantii editurii care promoveaza aceste volume si ii rog sa inteleaga ca tot ce imi doresc prin aceasta actiune este sa se poata conecta cititorii exact la energia ce este transmisa. Doresc prin aceasta sa sadesc in inimile si sufletele cititorilor samanta dorintei de a cunoaste mai mult din aceasta lucrare.

…………………………………….

„Văzând-o pe Anasta alergând spre el, Dan dădu bucuros din cap, îşi flutură urechile şi se opri. Imensul mamut îi întinse trompa micuţei fete şi cu vârful îi atinse delicat umărul. Ea apucă vârful trompei, îşi lipi obrăjorul de acesta, îl mângâie duios, apoi cu ton vesel ordonă: „După mine, marş!”, şi alergă ţopăind în direcţia leagănului natal abandonat.

Mamutul se întoarse în pripă şi o luă pe urmele fetiţei. Când Anasta obosi, printr-un singur gest îl opri pe mamut şi, căţărându-se pe trompa sa, i se urcă pe cap. Aranjându-se pe spinarea lui Dan, zări pisicuţa, demult devenită o pisică în toată firea, care-şi purta încă vechea poreclă – Pisicuţa. Aceasta se frecă de picioruşul fetiţei torcând cu bucurie şi simţ de supunere.

Cei trei prieteni ajunseră în satul natal seara târziu. Anasta îl trimise pe mamut pe păşune, intră în căsuţa ei din lut şi paie, se urcă pe întuneric pe laviţa cu fân, se acoperi şi adormi pe loc.

Se trezi în zori. Alergă afară, se întinse şi desfăcându-şi braţele îşi expuse corpul razelor calde şi blânde de soare. Scăldându-se în căldura soarelui, fetiţa alergă spre pârâu şi din fugă plonjă în micuţul vad cu apă cristalină. Apa rece de izvor îi pişcă corpul Anastei, însă ea plescăia apa şi se hârjonea cu veselie. Ieşi din apă, şi ţopăia, şi alerga împrejur, neştiind unde şi pe ce să cheltuiască energia ce-i umpluse fiinţa, apoi alergă spre o micuţă ridicătură de pământ.

Adia un vânt îngheţat. Fetiţa îşi strânse în jurul taliei un şal şi aruncă peste umăr unul din colţurile acestuia. Silenţioasă, privea la pământul pe care, nu demult, locuise neamul ei.

Spaţiul natal, odată acompaniat de trilul neîntrerupt al multitudinii de păsărele, de fojgăitul şi foşnitul insectelor, acum căzuse ca şi osândit într-o adâncă tăcere. Ici-colo, iarba albea de la îngheţul de peste noapte. Nu mai înfloreau copacii prin livezi, tufişurile nu-şi mai deschideau muguraşii, ca resemnate cu toate cele. Leagănul natal, învăluit în tăcerea apăsătoare, cu multitudinea de forme de viaţă veştejite, dar încă vii, o asculta nedumerit pe fetiţă. Şi dintr-odată totul se cutremură! Când…

Un strigăt de mirare şi autentică bucurie, aidoma unui fulger, spintecă liniştea de mormânt:

―  Heeeei! He-e-e-e-i! ― exclamă Anasta sfidătoare în liniştea apăsătoare.

― Nu te da bătut, Leagănul meu! Eu sunt Anasta, Patria mea! Eu sunt cu tine!

Se precipită de pe ridicătură spre rondul ei cu flori, atingând din fugă tulpinile pomilor şi mângâind crengile tufişurilor.

― Hei! ― strigă iarăşi ea, înconjurând în fugă trunchiului unui măr bătrân cu frunzele veştede.

Glăsciorul subţire, acut şi plin de bucurie al copilei sfârtecă liniştea căzută peste leagănul natal. Pe neaşteptate, glăsciorului Anastei i se alătură un altul gros, baritonal şi vânjos. La strigătul Anastei, alergă de la păşune mamutul Dan. Alergă stropind cu urină tot ce întâlnea în cale. Alături de glasul fetiţei se auzea acum şi un mieunat neîncetat – pe Anasta o susţinea şi Pisicuţa. Anasta se opri lângă rondul de flori de care grijea precum făceau toţi copiii satului – fiecare cu al său. Iarba de pe un lat al rondului de flori se albise, florile se ofiliseră, doar floricica preferată a fetiţei se păstrase intactă – un butonaş compact. Era plecat cu faţa la pământ, de parcă ar fi stat pe gânduri, să înflorească sau nu. Însă fetiţa, privind la butonaşul plecat, nu se întristă ci, dimpotrivă, îi zâmbi. Nu se întristă, deoarece nu reuşi să-şi imagineze floricica preferată ofilită, ci o văzu desfăşurată în toată splendoarea ei.

Lăsându-se pe vine în faţa plantei pe cale să se usuce, ea îi şopti tandru:

― Hei, floricico, sunt aici, trezeşte-te.

Mai departe, îşi vârî arătătorul în gură şi-l ridică, verificând din ce direcţie suflă vântul îngheţat. Stabilind orientarea curentului de aer rece, se poziţionă între locul de provenienţă al curentului şi micuţa floare, încercând să împiedice fluxul rece. Cu toate acestea, câte un firişor de vânt îngheţat trecea pişcându-i corpul fetei şi îngheţând petalele floricelei, nepermiţându-le să de deschidă. Apoi, ca la un semn, curentul rece se întrerupse. Dimpotrivă, Anasta simţi căldură din spate. Se răsuci. Mamutul Dan se culcase pe o parte, protejând-o cu imensul său corp pe Anasta şi tot rondul cu flori.

―  Eşti brav, Dan! Inteligent! ― exclamă Anasta. Agăţându-se de blana mamutului, i se caţără în spate şi, orientându-se în direcţia vântului îngheţat, strigă cu o voce de bucurie şi biruitoare:

-  Ehei!

Dar vântul rece se înteţi. Gândindu-se o clipă, fetiţa se răsuci în direcţie opusă, exclamă rugător şi îşi agită mânuţele, de parcă ar fi invitat pe cineva invizibil. Mamutul îşi ridică trompa în sus şi trâmbiţă şi el insistent. Pisicuţa miaună rugătoare şi ea.

Vântul îngheţat încetă şi abia la ceva vreme se porni din nou, însă acum dintr-o altă direcţie, revărsând căldură, mângâind şi stratul cu flori, şi pe mamut, pe fetiţă şi pe pisică.

Trilurile puţinelor păsărele întâmpinară fluxul de aer cald, aducător de viaţă. Câteva zile la rând se bătu Anasta cu vântul rece ce venea dinspre gheţar şi de fiecare dată când acesta reîncepea să sufle, ea alerga la rondul său de flori. Şi de fiecare dată, mamutul se lungea în faţa rondului de flori, oprind vântul îngheţat.

Dar sosi şi ziua în care floricica ofilită înflori. Anasta alergă la strat şi se lăsă în genunchi în faţa florii, sărutându-i petalele galben-roşii printr-o uşoară atingere a buzelor. Făcu apoi doi paşi lateral şi contemplă minunăţia, creaţia ei neasemuit de frumoasă – floricica.

Nemaiputând sta locului, stârnită de o energie interioară misterioasă, Anasta mai întâi ţopăi pe loc, după aceea ţopăiala ei se preschimbă într-un neobişnuit şi aprins dans improvizat. Până şi Dan, mamutul, se căznea să danseze legănându-se de pe un picior pe celălalt. Se învârtea în cerc, şi se tăvălea pe spate, şi sălta Pisicuţa. Iar micuţa floare îşi flutură în vântul căldişor petalele sale galben-roşii.

Brusc, Anasta se opri.

Zărise pe colină doi tineri…”

...........................................

Erau Blondul si Brunetul.

............................................

„― Voi cine sunteţi? ― întrebă curioasă Anasta. Din ce neam sunteţi? Nu v-am mai văzut.

― Se înţelege de la sine că nu ne-ai văzut. Nimeni nu ne-a văzut niciunde. Însă manifestarea noastră este în fiecare gest al oamenilor, răspunse dintr-o suflare tânărul întunecat. ― Întocmai! În fiecare. Manifestările mele, bineînţeles, sunt mai intense. Ele sunt grandioase. Aproape întreaga omenire trăieşte, între o catastrofă şi alta, sub oblăduirea energiei mele.

―  Încetează, fârtate talentat, întunecat, vorbi Blondul. Nici nu am apucat să ne prezentăm.

Si întorcându-se cu fata la fetiţă, continuă:

― Anastaci’ca, cearcă de-i înţelege cele ce voi spune eu. Eu şi fratele meu suntem două complexe de energie universală. Infinitul spaţiu universal este plin de tot felul de entităti energetice. Când Dumnezeu a zămislit omul, a luat de la fiecare entitate un volum egal de energie, pe toate le-a echilibrat în mod enigmatic în înăuntrul Său şi le-a dăruit omului, de El plăsmuit. Din tot ce a echilibrat în Sine l-a conceput pe om.

Când asta a avut loc, noi, cu toţii, am înţeles că cea mai puternică entitate în Univers trebuia să fie omul. Şi tocmai de aceea nu se cheamă el entitate, ci om. Însă în ce stă puterea lui, care sunt capacităţile şi de-o avea oarece limite, nu ştim. Iar când această energie se va manifesta în deplinătatea ei, nimănui din Univers nu i-a fost dat să ştie. Nici măcar nouă, batăr că energiile noastre distincte se află în toate. Veşnic invizibili, noi umplem întregul spaţiu: suntem în apă, sălăşluim în fiecare vietate, viermişor. Iar în oameni, în toţi, până la unul, se află energiile Universului.

―  Invizibili aţi spus? ― se miră Anasta. ― Dar eu vă văd!

―   Da, adevărat. Tu ne vezi întrucât am condensat aerul atât de tare încât s-au proiectat două corpuri, ca tu să ne recunoşti. Uite norii pe cer, de exemplu, şi ei sunt tot vapori condensaţi. Ciudate forme se pot obţine prin aceste condensări; ba de fiare, ba de corp sau chip uman. Însuşi corpul uman nu este altceva decât o stratificare a apei condensate la diferite nivele. Gândul şi raportul dintre nivelele de condensare ale corpului uman trebuie să-i fie cunoscute doar Creatorului. Corpurile noastre seamănă cu corpul uman doar la înfăţişare. Fratele meu, Brunetul, reprezintă totalitatea forţelor întunecate, eu pe cea a celor luminoase.

―   Şi de ce v-ati înfătişat în fata mea condensaţi sub formă de corpuri umane? ― întrebă Anasta.

―   Ca să nu te sperii auzindu-ne vocile, să nu-ţi iroseşti energiile gândurilor căznindu-te să ghiceşti de unde vin sunetele, răspunse Blondul.

―  Şi de ce vreţi să vorbiţi cu mine?

―   Tu te-ai împotrivit stihiilor, mai exact spus, te-ai opus catastrofei planetare. Singură, cu încredere, ai gândit că reuşeşti să o înfrunţi. Noi suntem convinşi că aşa ceva este imposibil. Programul Divin prevede catastrofa atunci când omenirea porneşte pe calea pieirii. Şi asta nu s-a întâmplat doar o dată. Poate nu am fi dat nicio atenţie eforturilor tale, însă au fremătat forţele Universului toate, când floricica de pe rondul tău a înflorit. Floarea a înflorit contrar programului potrivit căruia trebuia deja să fi pierit. Ea a înflorit…

― Floricica  a  înflorit  mulţumită  mamutului  care  a apărat-o de vântul geros.

―  Mamutul este doar un inel din lanţul evenimentelor de tine declanşate.

―  Eu nu am făcut nimic.

―  Gândul tău, Anastaci’ca, a făcut.

―  Deci şi în mine sunt frânturi din voi? ― întrebă cu un ton meditativ Anasta. ― Doar că eu nicicum nu le simt.

―  Omul nu ne simte, mai ales când reuşeşte să echilibreze înăuntrul său particulele noastre. Când toate aceste particule se află în echilibru, ia naştere o a treia energie. Şi aceasta este caracteristică doar unei singure entităţi universale – Omului! Ia fiinţă când energiile noastre sunt în perfect echilibru. Această nouă energie este atotputernică. Capabilă lumi noi să plăsmuiască. Nu există taine pentru ea în Univers. Un om cu o astfel de energie devine suveranul Universului – Creatorul – şi-ale sale creaţii nimeni nu şi le poate măcar imagina: sunt maiestoase şi de nepătruns.

―   Probabil în mine particulele voastre nu sunt tocmai în echilibru, dat fiind că nu reuşesc să opresc glaciaţia, răbufni Anasta. ― Floricica a înflorit, însă restul dimprejurul nostru se ofileşte, moare.

―   Calea ta, Anastaci’ca, într-un singur punct duce. Îl vei putea atinge în clipa următoare sau peste mii de milenii. Iată de ce energiile Universului se străduiesc să te sprijine, ca măreaţa taină a omului să afli şi destinul ce-ţi stă în cale.

―   Foarte interesant aţi vorbit despre puterea neasemuită, tăinuită în uniunea celor două poluri opuse. Dar dacă ştiţi de această forţă inedită, de ce nu vă puneţi voi doi de acord asupra uniunii?

Cei doi fârtaţi se priviră, îşi aruncară privirile peste leagănul natal al Anastei, apoi îşi îndreptară privirile în direcţii opuse. Întârziară cu răspunsul, ca şi cum, tocmai ei, ar fi căutat în acele clipe cuvinte de explicaţie.

Fetiţa aştepta răbdătoare.”

.....................................

„― Tu, Anastaci’ca, ai creat un rond frumos de flori, iar experienţa asta te-a ajutat să înţelegi cum se face. Anul viitor vei face eforturi să-ţi îmbunătăţeşti creaţia. Şi o vei face folosindu-te de sentimentele şi de experienţa anterioară. Reiese că tu, creând prima oară, ai asimilat experienţă, cunoştinţe şi senzaţii care te vor sprijini să creezi şi mai desăvârşit. În concluzie, însuşi creaţia ta te învaţă. Creaţia din natura vie a lui Dumnezeu, desăvârşeşte omul-creator. Iar această creaţie nu are limite: este infinită!

―  Eu îmi doresc nespus de mult să trăiesc într-o lume atât de minunată, în care totul este desăvârşit la infinit, unde creatorul desăvârşeşte creaţia, iar creaţia îl desăvârşeşte pe creator. Vreau ca în această lume să trăiască mama, tata, fraţii mei şi bunicul Vud, răspunse zâmbitoare Anasta şi ochii i se învăpăiară. ― Trebuie oprit gheţarul. Cum să fac asta? Cum?

―  Gândul uman este cea mai puternică energie din Univers, posibilităţile ei nu au limite. Se cere folosirea sa corectă. Dar cum, cu ajutorul a ce se poate realiza asta, nu se ştie. Doar omul este unicul în măsură să descopere asta.

―  Probabil, gândul meu este încă prea mic şi nu are putere, oftă tristă Anasta. ― Eu doresc ca gheţarul să se oprească, însă continuă să se apropie şi, cu fiece zi ce trece, se face tot mai rece. Asta vrea să spună că gândul meu este mic. De-ar şti mamutul Dan să se gândească la gheţar… El are capul mare, va să zică şi gândul lui poate fi mai mare şi mai puternic.”

.......................................

„Anasta rămase singură-singurică. Se plimba agale pe iarba veştejită, unde nu demult trăise familia ei şi, în liniştea absolută revărsată, medita la cum să-şi ghideze gândurile. „De vreme ce gândul este energia cea mai puternică, ce altceva ar putea s-o mai ghideze?” – reflectă fetiţa. „Şi dacă această energie o am şi eu, atunci ce altceva mai puternic aş putea avea? Şi de ce vârstnicii înţelepţi ne-au predat de toate la lecţii, însă despre cum să ghidăm gândurile nu au pomenit? Posibil ca nici ei să nu fi ştiut nimic de asta? Şi uite că cea mai măreaţă energie rămâne aşa, neghidabilă. Oamenii merg ba într-o parte, ba într-alta. Iar de e să o am şi eu, atunci nu este a mea, atâta timp cât nu o pot nicicum ghida. E posibil ca altcineva s-o atragă printr-un gest şi să se joace cu ea. Şi de vreme ce ea e în mine, reiese că şi cu mine ar putea juca vreun joc de care eu habar să nu am.”

Anasta se concentră pe meditaţia asupra forţei gândului până la amurg. Şi chiar şi după ce se întinse să doarmă îşi concentra gândurile pe asta. Trezindu-se în zorii zilei, nu dădu cu ochii de mamutul Dan prin preajma căsuţei, aşa cum era obişnuită. De fiecare dată, el se apropia numai ce ea se trezea. Însă acum, nu era. Şi nu apăru nici după ce Anasta se scăldă în pârâiaş. Aşa că se apucă să-l cheme, strigând primprejur: „Dan! Dan!”. Însă animalul nu se arătă. Ba chiar şi Pisicuţa dispăruse. Nu-i rămase alături în acea noapte şi nici dimineaţa nu era.

Plecaseră – înţelese Anasta. Mamutul are nevoie de multe furaje ca să se hrănească, iar aici rămăseseră puţine. Înseamnă că Dan fugise ca să nu moară de moartea absurdă a foamei. Şi-mpreună cu el plecă şi Pisicuţa. „Da’, eu n-o să plec de aici”, gândi ea, aruncă pe umeri şalul împletit din fibre de plante şi porni hotărâtă spre muntele de după care gheţarul ameninţa omenirea. Urcând pe potecă spre vârful muntelui, Anasta continuă să se gândească la cum funcţionează cea mai mare energie – gândul uman. Cum să facă ea ca asta să împiedice înaintarea gheţarului.

Ajunsă pe creastă, rămase acolo şi se strânse de vânt în şalul ei. Curenţii de aer reci şi tăioşi îi făceau părul să fluture, ba descoperindu-i aluniţa asemănătoare unei stele, de pe obrăjor, ba acoperindu-i-o. Însă fetiţa nu se sinchisi de curenţii îngheţaţi, ci rămase privind la poalele muntelui, spre partea care deja nu mai avea niciun fir verde. La orizont, cât cuprindea privirea, se vedea doar gheaţă.

Masivii de gheaţă începură să se extindă în sus, pe munte. Erau deja enormi şi nici măcar nu erau ai gheţarului principal, ci ai altora, mult mai mici.

„Înseamnă că muntele nu le va ţine piept acestor mormane”, gândi Anasta.

„Un versant a îngheţat deja, nu mai creşte nimic pe el, va îngheţa şi celălalt”.

Şi, ca o confirmare a cuvintelor ei, se auzi o trosnitură de gheaţă, venită de sub unul din masivi, şi un şuvoi de apă amestecată cu gheaţă sfărâmată şi noroi purtat de masivii de gheaţă, se apropie şi mai mult de munte, strivind totul în cale şi purtând pământ şi copaci în mişcarea sa.

Anasta îşi îndreptă privirea spre cel mai înalt masiv de gheaţă şi trepidă de uimire. Din dosul enormei mase de gheaţă se zărea mamutul Dan, care împingea cu capul. Alături de grămada de gheaţă, mamutul deja nu mai părea chiar aşa de mare.

Anasta, într-o clipă îşi aminti cât de atent o asculta mamutul atunci când vorbea despre puterea gândului capabil să creeze atâtea. Îşi aminti cum îi spuse că în capul lui mare, probabil ar fi trebuit să se afle şi gânduri mai mari. Şi el înţelesese totul în felul lui. Gândi că dacă va împinge cu capul său mare, cu gânduri mari, avea să oprească mişcarea masivului de gheaţă.

Anasta se smulse de la locul ei, o luă la fugă pe potecă în jos, spre poalele muntelui, acolo unde se afla mamutul Dan.

Vântul însoţit de fulgi de nea îngheţaţi îi smulse şalul de pe umeri, dar fetiţa îl prinse din zbor. Sări pe o stâncă, se împiedică şi începu să se rostogolească la vale.

Se ridică din nou şi continuă să alerge.

Ajungând la picioarele lui Dan, văzu… în masivul de gheaţă, deasupra capului mamutului, se formase o mică cavitate. Gheaţa se topea lent, iar pe trompa mamutului se scurgea un firişor subţirel de apă. Mamutul tremura de frig. Undeva mai jos, la picioarele lui, tremura Pisicuţa. Şi ea, ca şi Dan, se împingea cu capul în gheaţă, căznindu-se să frâneze mişcarea gheţarului.

―  Ehei! ― exclamă Anasta.

―  Ehei!

Însă nici mamutul şi nici pisica nu reacţionară la strigătul fetiţei. Anasta apucă pisica zgribulită de ger şi, strângând-o la piept, o fricţionă pe tot corpul. Numai ce-o simţi că se încălzi puţin, fetiţa o împinse să se caţere pe spinarea mamutului. Pisicuţa făcu eforturi să se urce, dar căzu. Abia la a doua tentativă reuşi.

Anasta se urcă pe o stâncă pentru a ajunge cât mai aproape de urechea mamutului şi îi şopti:

―  Dan! Prietenul meu bun, Dan. Tu eşti foarte deştept şi supus. Tu eşti bun. Eşti capabil să gândeşti, poate nu tocmai corect, dar asta se poate corecta. Gândul nu este doar în cap, este peste tot. Dan, tu trebuie să mergi pe versantul celălalt al muntelui.

Mamutul stătea nemişcat, doar din când în când corpul îi era străbătut de câte un spasm. Şi Anasta îi şopti iarăşi:

―  Eu sunt Anasta! Tu mă auzi, Dan? Nu plec de aici fără tine. Întoarce-te la mine, Dan!

Mamutul Dan îşi dezlipi anevoie capul de masivul de gheaţă şi-l întoarse către fetiţă. Blana deasă de pe frunte îi era udă, iar el îşi ridică cu greu pleoapele. Însă îşi înălţă imediat trompa şi cu vârful o atinse pe fetiţă pe umăr. Trompa îi era îngheţată.

Anasta îl apucă cu mânuţele şi începu să-i maseze blana şi să-i sufle de ca şi cum ar fi vrut, în acest fel, să încălzească imensul corp al mamutului. Poate cu căldura respiraţiei ei nu reuşi, însă minunat de bine îl încălzi cu altceva mult mai fierbinte şi mai înseninat. Iar mamutul rămase docil, urmărind-o pe Anasta, care-l conducea de trompă, ca de mână. Abia ţinându-se pe picioare, Dan reuşi să se urce pe culmea muntelui. Ajunsă sleită de puteri sus, în vârf, fetiţa se aşeză pe trunchiul unui pom doborât la pământ şi, indicând cu mânuţa în direcţia versantului încă verde, îl îndemnă pe mamut să coboare.

― Mergi, Dan. Coboară. Mergi la păşunea ta, odihneşte-te şi refă-ţi forţele. Acolo încă mai este de mâncare pentru tine, şi adaugă apăsat: —Coboară, Dan!

Mamutul ascultă docil şi începu încetişor să coboare pe cărare, spre locul încă verde. Făcând vreo zece paşi, se răsuci în direcţia Anastei, îşi ridică trompa şi trâmbită cu un ton chemător, ca al fetiţei atunci când alerga pe imaş şi-i cerea Leagănului ei natal să nu se dea bătut în faţa gheţarului, exclamând Hei, străpungând liniştea.

Şi ca atunci când, adunându-şi puterile, strigă Ehei, Anasta îi făcu din mână lui Dan, indicându-i să coboare la poale. Iar mamutul Dan coborî încetişor de pe munte, îndeplinind porunca stăpânei. Iar ea…

Odihnindu-se un pic, Anasta se ridică pe o stâncă, îşi roti din nou privirea peste masivele de gheaţă ce umpleau spaţiul din faţa ei şi rosti încet, dar încrezătoare:

―  Eu sunt om! Gândul meu este puternic! Eu îmi îndrept gândul împotriva ta, gheţarule! Tu trebuie să te opreşti şi să te retragi. Gândul meu aşa îţi ordonă!

     În vale se auzi iarăşi o trosnitură şi gheaţa, încă o idee, se ridică pe munte. Suflul rece al vântului o lovea pe fată în piept, de parcă ar fi intenţionat să o doboare de pe picioare. ― Înapoi! Eu îţi ordon, gheţarule! înapoi!

Şi iarăşi o trosnitura, şi iarăşi gheaţa înaintă apropiindu-de fetiţă.

Un timp, Anasta tăcu privind la gheţarul ce înainta, apoi, ca la un semn, surâse.

― Am înţeles. Tu te hrăneşti cu gândul meu gheţarule. Am înţeles. Uite acuşi cum dispari.

Anasta îi întoarse spatele gheţarului, se aşeză la loc pe tulpina copacului doborât şi începu să privească spre valea ei încă verde.

Dar nu văzu florile şi iarba veştejite de frig, ci mintal îşi imagină ce frumos şi abundent îi înfloresc straturile, cum apar flori albe imaculate şi roze pe coroanele copacilor, cum cântă păsările şi cum foşnesc prin iarbă cosaşii. Pe bunicul Vud cum se întoarce la vale, şi împreună cu el întreaga familie. Şi Anasta cum aleargă în întâmpinarea lor, desculţă prin iarbă. Tot mai repede, tot mai repede…

Gândurile Anastei se accelerau simţitor. Şi reuşi! Într-o clipă doar, mângâie cu paşii ei miliarde de firişoare de iarbă. Şi reuşi să-şi imagineze pe fiecare din aceste firişoare în parte: de la rădăcină la vârf. Şi să orienteze spre fiecare din ele razele soarelui. Cu stropi de rouă să le stropească şi cu picuşori de ploaie, şi cu adierea lină a vântului să le alinte. Anasta adormi pe o piatră lângă trunchiul copacului căzut. Vântul îngheţat îi sufla în spate. Însă chiar şi adormită, fata îşi acceleră tot mai tare gândurile. De la gânduri, fulgere se răspândiră şi atinseră tot ce exista în spaţiu. Ce era mai important se petrecu. Şi în spaţiu se născu ceva nou. De ca şi cum de la somnul Anastei renăscu întregul Leagăn. Iar gândurile continuară să se desfăşoare şi atunci când micuţa fetiţă Anasta căzu în somnul milenar.

Gândurile ei – măreaţa energie umană – plutiră deasupra văii, alintând gâzele, iarba, pe Pisicuţa şi pe mamutul Dan.

Masivele de gheaţă au trepidat, au trosnit, dar nu au mai reuşit să înainteze nici cu un milimetru. S-au topit. Torentele de apă glaciară au ocolit valea şi s-au revărsat în râuri şi în lac.

Gheţarul s-a topit, negăsind forţa să se bată cu gândul uman – cea mai puternică energie din Univers!”

Vedem dragi prieteni ca nu opunandu-ne la ceea ce ne deranjeaza se schimba lucrurile, ci se schimba facand creatia, in prima faza prin imaginatie, a ceea ce ne dorim.

Cu mana asezata pe inima as dori sa ma credeti ca nu am nicio legatura sau vreun interes in raport cu editura care a publicat cartile recomandate sau cu domnul Vladimir Megre, autorul lor. Spun aceasta ca sa nu apara comentarii rautacioase in acest sens, la fel cum s-a mai intamplat si in alte dati cand am promovat cate o carte. Am impartasit tot timpul experiente de-ale mele legate de lucruri pe care le-am simtit de mare valoare, care ajuta mult la cresterea spirituala a omului, fie acestea si niste carti. Am deci in vedere folosul pentru sufletul omului si nu altceva.

Consider ca eu chiar fac parte din latura care lupta pentru renasterea Omului primordial dar nu numai. Am vazut de-a lungul timpului ca rulez si pe programul care presupune activarea unor astfel de daruri si altor civilizatii, chiar daca acum se desfasoara pe zona de controlori, retrezindu-le in prima faza capacitatea de iubire.

Am mai spus-o si altora: daca m-ar baga cineva la inchisoare, as avea mai mult timp sa imi folosesc puterea gandului spre atingerea acestor scopuri. Daca m-ar tortura sau m-ar droga as intra in stari de constiinta expandata iar puterea gandului mi-ar fi si mai mare. Iar daca m-ar omori as face si mai multe pentru ca as scapa de inchistarile corpului fizic. Prin urmare, nu ma voi da inapoi niciodata din implinirea acestui plan. Personal am aceeasi hotarare ca si Anasta.

 In cele ce priveste cartile, desi circula si in format pdf, va spun de acum ca nu este acelasi lucru ca atunci cand doresti sa rasplatesti munca acestor oameni achizitionandu-le in format fizic. Eu mi le-am cumparat cu mare bucurie pe toate zece, iar Anastasia stie ca am facut asta pentru ca atunci cand am tinut pentru prima data cartile in brate, am avut o traire absolut de neuitat prin conexiunea ce s-a creat cu ea, neputand sa imi stavilesc plansul pentru zeci de minute in sir. Iar cum mi s-a intamplat mie, s-a intamplat si altora. Cartile pot fi achizitonate in Romania accesand linkul de mai jos:

http://www.editura-dianusa.ro/

Ele sunt distribuite si prin alte edituri intermediare.

De asemeni, autorul cartilor, domnul Vladimir Megre, spune ca au aparut o multime de site-uri ce sunt create de parca ar apartine lui. El declara insa in volumul 10 ca singurul site valid este cel al carui link il vedeti mai jos:

https://vmegre.com/

Sunt absolut convinsa ca gandul meu, cu scopul ce se doreste a fi atins prin publicarea acestui articol, se va materializa, mai devreme sau mai tarziu.

Va invit pe toti ca prin strigatul unui “Eheeei” in tot Universul, pe fondul melodiei de mai jos, cu ochii inchisi sau deschisi, sa puneti pe roate cea mai frumoasa creatie din viata de pana acum, de care este capabila mintea si inima voastra, ce are in vizor propria fiinta, dar cel putin si intreaga planeta care ne sustine pe toti. Mai devreme sau mai tarziu se va materializa cu siguranta aceasta actiune colectiva. Trebuie sa credem asta. Sa nu dam energie ghetarului …

 Toate cele bune! 

sau

https://www.youtube.com/watch?v=NuOYz407ASI&feature=player_embedded